Cu toate acestea, chiar și în ciuda existenței unui zel religios atât de mare, oamenii care au făcut jurământul monahal rămân totuși oameni. Și, prin urmare, nimic uman nu le este străin. Deci, cum fac față atracției naturale față de sexul opus? În general, modalitățile de a-și depăși dorințele la bărbați și femei nu diferă prea mult. Dacă vorbim strict despre călugărițe, în Evul Mediu acestea nu erau prea apreciate dacă se descoperea că uneia dintre novice „îi lipsește credința”. Pentru a elimina toate gândurile indecente, mentorii îi atribuiau cea mai murdară și mai grea muncă.

Această novice curăța încăperile în care locuiau surorile ei, pregătea mâncarea, avea grijă de animale. Oboseala o distrăgea și nu îi permitea să se concentreze pe dorințele „păcătoase”.

În caz de neascultare deosebită, călugăriței i se puneau lanțuri. Acestea erau lanțuri forjate care provocau durere la purtare. Astfel de chinuri trebuiau să elimine din inima călugăriței neascultătoare orice gând despre sexul opus.

Lanțuri – un produs, diferite tipuri de lanțuri de fier, benzi, inele, purtate de asceții creștini pe corpul gol pentru a-și supune trupul. Unii călugări chiar recurgeau la auto-tortură în momentul în care dorințele erau cele mai puternice. Se pedepseau cu biciul, deoarece astfel de gânduri erau echivalate cu ispitele Diavolului.

În plus, călugărițele trăiau întotdeauna izolate de laici, ceea ce în principiu excludea posibilitatea chiar și a unei comunicări formale cu bărbații. Desigur, metodele de luptă cu propriul corp ale călugărițelor moderne nu sunt atât de radicale. Cu toate acestea, munca grea este încă una dintre cele mai eficiente metode.

De asemenea, călugărițele nu au nicio legătură cu lumea exterioară – fie că este vorba de Internet sau telefon. Ele nu au posibilitatea de a se înfrumuseța în vreun fel, ceea ce influențează și modul lor de gândire. Și, desigur, toate acestea nu se fac fără numeroase rugăciuni, care ajută la dezvoltarea unei supuneri totale și a renunțării la dorințele trupești.